Săptămâna trecută am avut bucuria de-a merge la concertul trupei Emeric Set, în Music Pub din Cluj-Napoca.

Atmosferă caldă, oameni veseli şi nişte muzicieni care fac Muzică, nu zgomot. Despre cum a fost acolo, a scris colega noastră Miragecj, aici.

Vă aducem acum, aşa cum v-am promis, vorbele de după…

Maggie May: Care este povestea întâlnirii voastre şi cum s-a născut trupa Emeric Set?

Imi: Trupa s-a năcut acum trei ani în jurul solid al Autografului, atât din nevoie, din prietenie multă, dar şi din întâmplare. La început a fost prietenia, după care a fost întâmplarea şi pe urmă a fost drumul pe care suntem noi acum.

Sorin Zamfir: Am început o colaborare timidă, era folk pur şi pe urmă am început să îmbrăcăm tot mai mult muzica asta. De fapt, simţeam nevoia să aducem un sound nou şi de la o clapă, bongosuri şi chitară, s-a ajuns la două, apoi trei voci si o chitară electrică. Pe urmă s-au înlocuit bongosurile cu tobe, clapa a ajuns să facă nu numai armoniile şi anumite solistici, dar şi bassul, iar vocile au început să lucreze mai mult.

Imi: Primul am fost eu, pe urmă a venit Sorin, pe Adelina o ştiam din Cenaclul nostru studenţesc de la Casa de Cultură a Studenţilor, pe urmă a venit Răzvan Krivach, în formula cu chitară acustică, pe urmă chiar şi cu bongosuri…

Adelina Bolot: Cu fluier…

Răzvan Krivach: Nu eram decis.

Sorin: Ultimul membru cooptat a fost Gabriel Ghita.

Imi: Înainte de Gabriel l-am avut pe Marius Roje la clape şi din cauze obiective ne-am despărţit prieteneşte, după care marele câştig a fost Gabriel Ghita.

MM: Imi, cum a fost drumul tău de la vioară la chitară?

Imi: Dintr-o cameră în alta. Pur şi simplu. Am renunţat la vioară de mare drag pentru fotbal. Cu vioara nu-i de joacă, dacă nu ţii pasul, te abandonează. În camera cealaltă era chitara tatălui meu, care nu-mi dădea voie să cânt la ea pentru că profesorul îi spunea că-mi dăunează la digitaţie şi prin clasa a VIII-a am început să învăţ acordurile pe ascuns. Furam de la tatăl meu acordurile şi când el nu era acasă, exersam. Asta era prin ‘80-‘81 şi pe urmă am rămas pe drumul ăsta.

Sorin: (vrea să fie spiritual şi face haz de slăbiciunea emericului pentru sexul frumos): Cu vioara nu prea poţi vrăji fete, mai mult le vrăjeşti cu chitara.

MM: Cum v-aţi apucat de cântat, fiecare dintre voi?

Sorin: Eu am început în liceu, prin clasa a IX-a, a X-a, anii ‘80-‘81. Cântam la chitară şi trupa în care eram nu avea un toboşar. Odată am găsit un set de tobe şi m-am apucat singur şi aşa am ajuns să mă îndrăgostesc de tobe şi am rămas pe felia asta. Şi în timpul facultăţii şi apoi pe urmă, am rămas călare pe tobe.

MM: Primele tobe?

Sorin: Erau nişte tobe româneşti, celebre pe vremea aia, Sonor sau Mondial, nu mai ştiu cum se cheamă. Pe urmă mi-am cumpărat şi eu un set de tobe nemţeşti şi am mai crescut aşa încet, încet.

Acum folosesc un hibrid, o tobă şi electronică şi acustic; e ceva între, să se potrivească pe cluburi, să nu deranjez pe scenă, toate cluburile sunt micuţe, la fel şi scenele. Pe scene mari, la festivaluri, mergem cu tobe normale.

Gabriel Ghita: În clasa I, m-au dat părinţii la pian la Liceul de Muzică şi am continuat până acum. Am terminat Conservatorul, am cântat în mai multe trupe.

Adelina: Şi eu am început să cânt tot în clasa I. M-a dat mama la pian la Clubul Copiilor, după care prin clasa a VI-a mă tot puneau la şcoală să recit poezii, până când am zis că eu ştiu să şi cânt. Prin liceu m-am apucat de cântat la nunţi, am cântat aşa vreo 6 ani, între timp cântam şi la corul bisericii.

Tot în liceu m-am apucat şi de chitară, pentru că vroiam să cânt la un instrument cu care să mă pot acompania şi pianul nu îl puteam duce în spate. Mi-am luat o chitară şi am învăţat singură. Aveam un profesor de română în liceu, Gabi Petric, care e un super chitarist şi cu care cântam la nunţi şi el mi-a dat manualul lui de chitară.

Apoi am venit la facultate, am zis să nu mă las de muzică, am căutat pe undeva pe unde se poate cânta folk, am mers în Salsa unde se făceau seri folk şi acolo l-am cunoscut pe Imi. Am mai făcut un an de pian la Şcoala Populară de Arte, dar m-am lăsat, că nu am avut timp să merg.

Răzvan: Tatăl meu e fizician electronist, inventator cu brevete de invenţii şi pe vremea când era foarte efervescent şi făcea tot ce îi trecea prin cap – eram prin clasa a II-a sau a III-a – mi-a spus că dacă învăţ să cânt la pian, îmi face o orgă.

M-am pus să învăţ, mergeam la ore, dar nu mi-a plăcut atât de mult pianul, nu m-a atras atât de mult. Am văzut în colţul camerei profesorului meu de pian o chitară şi am zis că mie parcă îmi place chitara. Nu ştiu ce m-a atras la ea, mi-a dat profesorul chitara şi am început să lucrez tot cu el chitară.

Până la urmă cred că am realizat ca îmi plăcea mai mult la chitară, pentru că puteam să o iau oriune cu mine. Mergeam pe malul Someşului sub sălcii şi studiam şi compuneam. Asta a fost chiar începutul.

MM: Câteva vorbe despre mişcarea folk de la noi. Cât de folk sunteţi şi unde vă plasaţi în peisajul muzical actual?

Imi: Mişcarea folk de la noi e într-o frumoasă creştere de vreo 5 ani încoace şi ăsta e un semn foarte bun pentru cei care iubesc genul. Eu indiscutabil sunt mai aproape de folk decât colegii mei de trupă, dar împreună am reuşit să aducem un alt aer în muzica folk. Dealtfel, eu şi cu Dinu Olăraşu consider că venim puţin altfel pe tărâmul ăsta şi ne bucurăm că piesele noastre folk orchestrate cu trupa sunt primite atât de bine. Peste tot unde mergem suntem iubiţi.

Sorin: Piesele au influeţe din zona si din lumea din care venim fiecare…

Răzvan: Aş vrea să punctez că folkul nu l-am inventat noi, românii şi tot ceea ce se întâmplă şi s-a inventat în folk, atât maniera de interpretare, cât mai ales modul în care Bob Dylan a schimbat optica asupra folkului, s-a datorat faptului că Beatles au ajuns să aibă succes mare în State, iar el pierdea teren. Astfel, a trebuit să îşi facă o trupă şi de acolo s-au schimbat foarte multe.

Există foarte multe genuri folk, internaţional vorbind şi până la urmă folkul a fost împrumutat de noi ca şi multe alte genuri de afară, în speţă de la americani. La noi a fost transformat de Cenaclul Flacăra într-o mişcare naţională şi într-o manieră românească a ceea ce numim folk.

De aceea, publicul este obişnuit cu un anumit tip de folk românesc, dar care are multe împrumutate din folkul internaţional, dar nu ajuns încă la amploarea şi dezvoltarea componistică şi interpretativă orchestrală a ceea ce se întâmplă de foarte mult timp afară.

Noi, ca trupă, am încercat marea cu degetul, intrând într-un folk care are expresivitatea şi complexitatea aranjamentului orchestral al folkului de afară. Am pus asta pe o bază românească, o bază a folkului românesc din care se trage Imi (Cenaclul Flacăra).

MM: Ca trupă, ce aduceţi nou în muzica românească?

Imi: Cred că multă iubire. Orice om care crează ar putea să aducă ceva nou. Sincer, eu oriunde cânt în ţara asta, vreau să se simtă spiritul Clujului. Iubesc foarte mult oraşul în care m-am născut şi pentru că aici se formează şi oamenii care vin in Cluj, împrumută puţin din amprenta spirituală a culturii clujene, eu chiar sunt mândru că împreună cu colegii mei putem arăta peste tot unde mergem o deschidere frumoasă înspre gândirea un pic mai ozonată, să zicem aşa, a clujenilor.

Sorin: Eu zic că ce aducem nou în muzica noastră este interpretarea puţin mai altfel decât a altor trupe de gen. Noi avem un altfel de interpretare.

MM: Prin ce vă deosebiţi de Mircea Rusu Band sau Alifantis & Zan?

Sorin: Prin foarte multe.

Imi: Prin stilul în care eu îmi compun piesele. Compozitiile lui Mircea Rusu, luat individual, sunt un stil, Alifantis are alt stil, Baniciu sau Vintilă la fel. Eu am alt stil, iar piesele îmbrăcate în orchestraţia noastră – aici iarăşi intervine experienţa fiecăruia din ramurile din care provine – plus toate la un loc, dau poate nota asta mai deosebită.

MM: Ce muzică ascultaţi acasă şi ce recomandaţi celorlalţi?

Sorin: Eu ascult un amalgam, de la jazz până la rock, chiar metale grele nu ascult, dar din fiecare gen ascult ceva. Imi place Yngwie Malmsteen şi calităţile vocale ale solistului Joe Lynn Turner, apoi tobosarul… dar nu ascult numai aşa ceva.

Ascult din fiecare în funcţie de starea pe care o am. Muzică românească, într-adevăr, nu ascult. Am zile în care sunt foarte vesel şi ascut muzică country, aşa îmi vine atunci. Nu am un interpret preferat sau un toboşar, deşi aş vrea să bat la tobe ca Dave Weckl… Imi place să ascult de la fiecare câte ceva. Fiecare în felul lui este unic şi poate să mă înveţe ceva sau pot să iau ceva de la el.

Imi: Îmi place foarte mult Nigel Kennedy, el şi compune muzică. Apoi îmi place Loyko, un ţigan rus, mare violonist. Imi plac Sting, Dire Straits. Ascult cu interes folk şi muzică românească, îmi place mult discul Interioare al lui Andrieş.

Gabi: Eu vă spun ce am ascultat foarte mult în ultimul timp şi îmi place extraordinar de mult. E vorba de Esbjörn Svensson Trio, un trio de jazz foarte apreciat, dar din păcate pianistul, care e formatorul trupei, nu mai e în viaţă, dar e un jazz mai aparte, ei au rădăcini şi în rock. Ascult şi muzică clasică, pentru că asta e de fapt formaţia mea.

Adelina: Acuma am o perioadă de obsesie cu Bobby McFerrin. Îmi place Shade, Jamiroquai, Bjork. Din muzica românească ascult Andrieş pentru că e şi arhitect, iar eu voi fi arhitect peste câteva luni; e din breaslă, am un sentiment mai special faţă de el.

Răzvan: Ascult muzică foarte variată, dar nu doar o ascult, o şi studiez, dar o şi produc până la urmă. Recomand tuturor să asculte muzică foarte variată, pentru că in orice poţi să găseşi lucruri foarte bune şi astfel poţi să ai o coordonată stilistică, chiar etică, o estetică asupra muzicii şi a genurilor, ceea ce e foarte important. Aşa că eu, pe lângă proiectul cu Emeric Set, am mai multe proiecte care sunt de facturi diferite: unul e folk-pop-rock, altul e metal, altul muzică electronică ambientală, house.

MM: Cu ce alţi artişti aţi mai colaborat fiecare din voi?

Imi: Eu am mai cântat cu Jimy Lako, de la Nightloosers, ca şi jam-session. Am mai cântat în Cenaclu cu foarte mulţi: Tatiana Stepa, Octavian Bud, Emilian Onciu, Gil Ioniţă, Vintilă, Şeicaru, Socaciu etc.

Am mai avut o trupă rock în ‘86, trupa Alfa, la Casa Tineretului. O bună perioadă de timp am mai cântat împreună cu Iosif Szabo prin ‘80, care un chitarist colosal, acum e în Australia. E un chitarist cam de valoarea şi de talia lui Clapton. Acum patru ani am mai avut o tentativă de trupă în care am cântat cu Gavrilă Petru, cam o jumătate de an.

MM: Dacă ar fi să alegeţi în joacă, cărei trupe v-aţi alătura şi de ce?

Răzvan: Nu ştiu dacă m-aş alătura neapărat unei trupe. În ţară am fost chemat să cânt cu anumite trupe destul de mari. De exemplu, am fost pus în situaţia de a face un casting pentru o trupă foarte mare, The Gathering şi am ales până la urmă să merg pe drumul meu, tocmai pentru că simt că din punct de vedere al potenţialului meu componistic, creativ si interpretativ, pot să fac foarte multe.

Până la urmă m-am alăturat lui Emeric Imre formând Emeric Set şi expunându-mi părţi din stilul meu, pentru că aici abordez o altă manieră de interpretare chitaristică şi vocală decât fac eu în general. A fost convenabil pentru că a fost aici aproape, lângă mine şi e o variantă care poate să meargă în paralel cu celelalte proiecte.

MM: Cât vă regăsiţi fiecare în compoziţiile lui Imi şi care e aportul fiecăruia în crearea de piese noi?

Răzvan: Iubirea e o problemă universală, ne putem regăsi cu toţii în poeziile lui Păunescu, ale lui Nichita sau ale lui Imi. Apoi, din punct de vedere muzical, tocmai de aceea am ales să cânt cu Imi, pentru că este un altfel de folk. Componistic, este un folk complex, mi-a plăcut acest lucru; el este şi un chitarist bun de folk. La noi în ţară majoritatea folkiştilor sunt chitarişti destul de slabi, compozitori care compun foarte simplist. Emeric Imre a fost ofertant pentru mine.

Aportul componistic este pe o bază armonică, melodică şi text a lui Imi, iar noi practic suntem nişte orchestratori. Mai mult de atât, pot să spun că multe elemente pe care le-am adus eu, au devenit teme destul de clare, care deja sunt elemente componistice.

O linie melodică sau o anumită temă de chitară sau de voce care dă identitate unei piese este o parte deja componistică, este deja operă comună. Fiecare ne aducem aportul prin stilul nostru şi maniera noastră de interpretare la instrument.

Sorin: În primul rând, fiecare facem lucrul ăsta de plăcere şi când ni se prezintă o piesă, încercăm să pătrundem în lumea acelei piese şi prin simplul fapt că pătrunzi, deja începi să simţi. În momentul în care ai simţit, etalezi ceea ce ai simţit şi cum fiecare simte într-un fel, trebuie să ajungem toţi la un numitor comun.

Poate secţia ritmică e într-un fel, dar o putem modifica dacă, de exemplu, Gabriel simte într-un fel, iar eu altfel si să ajungem la un numitor comun. Armonic, se pun de acord chitariştii şi pianul. Deci toţi impreună căutăm un numitor comun.

Gabi: În acelaşi timp, este o chestiune de personalitate a fiecăruia. Fiecare vine cu ceva din trecut şi caută să se exprime cât mai bine, mai coerent şi mai potrivit contextului. În sensul ăsta sigur că avem fiecare aportul nostru prin execuţia pe care o avem. Toate astea se aduc la un numitor comun şi se pare că aşa s-a întâmplat că ne potrivim. Din ceea ce face Imi, mie îmi plac anumite elemente din compoziţiile lui, pentru că, încă o dată, e vorba de compoziţiile lui Imi şi nu de ale altora, dar aportul nostru este prezent, în măsura în care cădem de acord asupra elementelor muzicale.

Adelina: Fiecare aduce ce ştie şi ce-i place şi face în aşa fel încât să-i placă fiecăruia. Aportul meu este, în primul rând, estetic. Pe scenă când te uiţi, cel mai bine arăt eu! J Şi mai şi cânt bine.

MM: Unde repetaţi şi cât?

Imi: Dacă am repeta cum ar trebui, am fi cei mai buni din Europa. Repetăm cam rar, câteodată la Krivach sau în săli de repetiţii plătite. Cam o dată pe lună si de multe ori, direct pe scenă.

Gabi: De multe ori repetăm pe scenă, chiar în timpul concertului.

Sorin: Cea mai bună repetiţie este la biss. Piesele la care ştim că mai avem de lucrat le punem la biss.

Gabi: A fost o glumă…

MM: Ce ne puteţi spune despre noul vostru material?

Imi: Noul nostru material este deocamdată în impas. Am tras 6 piese, dar nu am căzut de comun acord asupra unor mixaje si masterizari şi urmează să găsim o rezolvare. Albumul vrem să conţină maxim 13 piese.

MM: Toate compoziţii noi sau o parte doar reorchestrate?

Imi: Puţine vor fi reorchestrate. Vor fi şi piese noi. Piese vechi vor fi: Nebun de Alb, Ramuri de lumină, Oraţie de nuntă, Bună variantă rea. Din cele mai noi am inclus Război şi Pereche în potop, Tango (Scrisoare supărată) şi să vedem, încă nu ne-am hotărât la celălalte.

MM: Care e relaţia voastră cu industria muzicală şi cum aveţi de gând să promovaţi noul album?

Sorin: În momentul în care materialul va fi finalizat şi va arăta aşa cum vrem noi, sigur vom găsi calea de a promova, pentru că avem cunoştinţe în domeniu şi putem să arătăm ceea ce am făcut.

Miragecj: Credeţi că marile case de discuri vor fi interesate de albumul vostru?

Imi: Nu, în niciun caz.

Sorin: La noi trebuie să ai acele relaţii influente care să te ducă pe făgaşul cel bun.

Imi: Din păcate, industria muzicală românească e un mare eşec, după părerea mea, tot ceea ce se întâmplă nu e tocmai bine, ca dovadă marile probleme care sunt cu drepturile de autor, problema nepromovării celor care cântă live şi nu sunt promovaţi. Problema e că noi facem o muzică să zicem aproape comercială, dar eu aş zice că nu-i comercială. Mă bucur că suntem iubiţi şi că muzica noastră e apreciată foarte bine, dar nu o să facem paşi înspre muzica comercială, facilă.

Miragecj: Nu o să faceţi compromisuri muzicale?

Imi: Nu, nu avem cum.

Adelina: Cel mai important pentru noi este să vedem publicul mulţumit, de exemplu cum a fost în seara asta, pentru mine personal e cea mai mare satisfacţie.

MM: Un tip de compromis poate fi următorul: dacă vă faceţi un site, odată ce aţi lansat albumul, sunteţi dispuşi să puneţi piesele gratuit spre descărcare?

Sorin: Da.

Imi: Dacă avem din ce trăi, cu mare drag.

Adelina: Ideea e că cine vrea, până la urmă albumul îl cumpără.

Sorin: Oricum, nu se trăieşte din vânzarea de albume, se trăieşte din concerte. Sunt foarte multe clipuri cu noi pe YouTube care ne fac un deserviciu, pentru că sunt înregistrări proaste, cu un sunet execrabil. Bine, nu e vina celor care le posteaza, e şi asta o formă de promovare.

MM: Cum vă caracterizaţi voi publicul?

Sorin: Un public tânăr, de bun simţ, de la 18 la peste 50 de ani. Un public cult, aş putea zice.

Gabriel: Foarte, foarte primitor si binevoitor.

Imi: E cald.

Miragecj: Poate prea permisiv muzical?

Gabriel: Permisiv este, dar nu prea mult.

Imi: Nu, eu zic că exprimă în primul rând un bun simţ suficient pentru normalitate.

Cantafabule: E cunoscător al fenomenului sau acceptă aproape orice?

Gabriel: Este un cunoscător chiar mai bun decât noi.

Sorin: La multe capitole e foarte bine pregătit şi îşi dă seama de orice se întâmplă din punct de vedere muzical, în ansamblu, nu punctual şi îşi dă seama dacă ceva e în regulă sau nu.

MM: Imi, te-ai gândit dacă poveştile personale urcate pe portativ sunt suficiente pentru a asigura fidelitatea unui segment de public?

Imi: Da, este suficient. Cred asta, pentru că orice bucăţică dintr-un puzzle din viaţa ta poate completa locul gol din viaţa altuia.

MM: La final vă rugăm să faceţi o invitaţie celor care nu s-au apropiat încă de curentul folk sau de muzica voastră.

Sorin: Eu aş invita publicul, dacă vrea o seară liniştită, sentimentală, să-şi trăiască anii tinereţii, adevărata tinereţe, să vină la concertele noastre. Decât alt gen zgomotos, care îl stresează şi îi dă o stare de ooboseală, eu l-aş invita la genul ăsta de concert, pentru că se va regăsi întru totul în melodiile noastre.

Imi: Şi să refuze playback-ul.

Mulţumim trupei Emeric Set pentru acest interviu.